Povesti cu parfum...

Simtea ca daca acum ar fi inchis ochii, ar fi napadit-o toate amintirile… Prea fusese o zi incarcata!

Avusese candva, mai demult, intr-o frantura de clipa, revelatia ca, asezat cumva in fata mortii, omul isi descopera, clocotind navalnic in toate maruntaiele, un dor nebun de viata.

Nici nu mai conteaza ce scria pe hartia alba asezata pe masa din fata ei. Printre pleoapele stranse, la capat de gene, lacrimile si-au urzit o panza fina, asemeni operei unui păianjen dibaci. O mana (nu, nu se poate sa fi fost mana Destinului!) a scris in josul foii, cu litere nervoase, colturoase, de parc-ar fi fost traseul electric al unei inimi ce sta sa sara din piept, „neo… ” si nu mai stiu ce. Nu mai stiu ce in sensul in care restul literelor, stranse unele in altele, asa cum erau, de parca ar fi vrut sa isi tina una alteia de urat, isi pierdeau pentru ea intelesul. Ce-o fi vrand sa spuna asta? O fi avand vreo legatura cu durerea surda pe care o simtea de o vreme incoace in capul pieptului, care o facea uneori sa se chirceasca, de parca ar fi vrut sa isi cuprinda, intr-o imbratisare stransa, gleznele. Deasupra, usor in stanga, aceeasi mana scrisese cu litere citete, de asta-data folosind caractere de tipar, numele ei. Si o suma de ani. Oare asa trebuie sa arate o condamnare la moarte?

…….Trecuse ceva vreme de atunci. Intalnirea cu calaul fusese amanata. Stranie lectie de viata mai e si intersectarea cu moartea! Spusese de atatea ori ca s-a saturat, ca nu mai merita traita nenorocita asta de viata, ca-i blestemata si nedreapta, ca-i previzibila si plina de nenoroc, ca-i de rahat si merita numai batjocura si cuvinte de ocara, iar acum, stand asa, intinsa pe pat, legata la tuburile astea transparente din care curge, pic-pic, mincinoasa promisiune la nemurire, privea pe fereastra larg deschisa…

Afara se dezvaluia, in toata splendoarea lui, impudic, parca, un zgomotos sfarsit de mai.

Uite, asa, cum bate acum soarele si cum se descompune lumina in peretii transparenti ai tubului legat la mana ei, parca i-ar picura in vene, distilat, plansul unei acuarele sau lacrimile unui curcubeu.

Miroase a incapere inchisa, a perete mucegait, a urina din plosca aproape plina de sub patul vecin si a ceva amarui, parca…

- La ce te gandesti?

- Mi-e pofta de galben…Si parca si de un strop de portocaliu...( Ii pare ca ii este foame, o foame care ii mistuie fiecare madular si ii ascute simturile. S-ar infrupta si numai din coaja, din culoarea lucrurilor!… )

- Galben?

- Daaaaaaaa….O para galbena, zemoasa, mirosind a tamaie si a biserica de lemn dintr-un satuc uitat de munte. Si un sfert dintr-un pepene galben – portocaliu, ca un miez decupat direct din Soare, sa simt pe buze dulce imbatator de miere de salcam aurie si adierea fierbinte, cu miros de pamant ars, a Campiei Olteniei, de-acolo de unde buna cea buna aducea in fiecare an, in nadir de vara, pepenii la vanzare…(Nu mai continua, caci se simtea deja sfarsita, dar isi aminti pentru sine de gramezile cu pepeni de tot felul: Care galbui, cu coaja scrijelita de striuri, de-ti parea ca sunt opera unui maestru desavarsit intr-ale chiromantiei, care-a adunat laolalta, serpuind pe-o singura sfera, toate liniile vietii celor de-au vrut vreodata sa fie mai stiutori decat Vesnicia… Care verde inchis, asemeni frunzei de stejar, mirosind amar a crud si-a seva pamantului, preschimbata in inima lor in apa, zemoasa si sangerie, de parc-ar fi fost un blestem… Sau poate chiar era un blestem la mijloc, caci buna cea buna descanta uneori apa cu vorbe doar de ea stiute si o lovea temeinic cu un manunchi de busuioc inflorit, verde – deschis cum e smaraldul si nins doar pe alocuri cu stropi de floare alba! Sa nu fie arsita mare si seceta in vara care va veni, asa zicea buna cea buna, si arunca apoi apa asta in fantana cu cumpana din curte, ai carei pereti – parca ii vad si acum! – erau spoiti in var, un alb de iti lua ochii, si care era atat de adanca incat parca Infinitul insusi isi facuse mormant in ea si apa mirosea a apa vie, caci dobandise ceva din mirosul busuiocului si din albastrul – cerneliu al cerului in noptile de august, cand infloreste ca o zeita nebuna, invesmantata in alb – straveziu, regina noptii, iar greierii adulterini uita, ametiti de farmecele ei, ca au cantat candva si pe frunza, palida de-acum, a liliacului din fundul curtii ori la adapostul cu miros de fi-va paine al lanului de grau… O, Doamne, cat de multe amintiri parfumate, venite asa, intr-o clipa! Ce ti-e si cu viata asta! O intelegi sau nu, trece atat de repede! Acum e aici, pe un pat de spital, si-i curge in vene licoarea asta mincinoasa cu reflexe viclene de curcubeu, care nici macar nu-i amorteste durerea cu nimic, caci nu-i vin din acela licoros, facut toamna tarziu, cand ninge cu rugina peste vii, iar strugurele tamaios capata aspect de chihlimbar si inchide in el, pentru totdeauna, povestea atator risipite rasarituri si a atator risipite apusuri… )

Acum e aici, tintuita intre cearsafuri albe ce miros a fier de calcat incins si parca a sapun de rufe.

Perdeaua de la geam a fost si ea o data alba, acum e de un gri murdar, asemenea zapezii la inceput de martie, si flutura incet, leganata de vantul primavaratic de afara, cu miros violet de levantica si alb-rozuliu, de castan in floare (cum e pielea de bebelus, gandi ea, adanc si amar, caci tot nu pricepea cum de ii este dat sa se petreaca pe sine, lucid si deplin, cu mintea intreaga, la acest priveghi al carnii proprii, la care faci un bulgare imens din toate furtunile colorate pe care le-ai trait candva, odata, spre - a intrupa, paradoxal, nu curcubeul, care de-acum se incapataneaza sa curga invers, ci piatra sarata si imensa si alba, ca o tigva de cal pierit in desert, pe care pesemne ca o blestema Sisif, atunci cand isi urca, repetitiv si resemnat, Golgota…

Se opri o clipa si se uita in jurul ei. Ce alb pare totul! E atat de alb! Si, Doamne – Dumnezeul nostru care ne petreci in Moarte, pesemne ca s-au amestecat laolalta toate parfumurile si culorile, caci cum mai miroase in jur a Viata!

Un pumn de cuvinte nepotrivite

Cred ca una dintre caile ce duc la mantuire este rasul.
Cat despre mine, eu una socotesc ca mi-am ne-ratat sansa la mantuire abia atunci cand am descoperit, tarziu de tot, voluptatea rasului (y compris a rasului de sine).
In majoritatea timpului, suntem al dracului de seriosi si de coplesiti de povara sinelui.
Efluviile de metafore sunt o masura directa a neputintei.
Iara navalnicele revarsari de adjective se trag din nepriceperea de a imblanzi cuvintele.
Scriu si ma gandesc la mine.
Cioran spunea ca excesiva preocupare pentru nefericire ne face sa ratam fericirea.
Valabil aproape pentru orice.
Excesiva preocupare pentru cuvant ne face sa ratam cuvantul.
Excesiva preocupare pentru viata...mda...

Fata si reversul - Cioran

...iata si reversul celor pe care le scriam in urma cu doua zile aici:

http://www.jurnalul.ro/stire-redescoperirea-romaniei/din-paradisul-rasinari-in-garajul-apocaliptic-512334.html

Pesemne ca da, pe lumea asta chiar exista motivatii pentru orice...

Draft 3 / 2009 - Razlete...

http://cotidianul.ro/liiceanu_____vreau_sa_ii_aduc_un_elogiu_celei_care_l_a_suportat_o_viata_intreaga_pe_cioran-88983.html

Draft 2 / 2009 - Delir

Locuiesc intr-o scoica sidefie si uneori imi pare ca lumea e o prelungire de-a mea. In inchisoarea care naste ganduri, masor distanta dintre mine si tine cu o rigla bolnava. Imi iese mereu ca nu-i totuna.
Ma invecinez cu un mar rosu, cu o para rascoapta si cu o sticla de cognac.
Fumez. Sorb cu nesat din tigara mea verde - smarald si-apoi ning peste lume potop de licurici.
Uneori visez si in vis ploua si se face mereu ca ma intorc Acasa. Unde oare va fi fiind acest "Acasa", nu stiu inca...Ma intreb. Iar sensul intrebarii e insasi intrebarea.
Daca ninge, va ninge culoare peste calcarul din oasele mele.
Stau in calea unei carute, pe un drum pietruit, iar Soarele e tocmai in crucea Cerului si aprinde in calea mea lumanari.
Nu mai stiu nimic...
Imi amintesc vag doar ca locuiam intr-o scoica sidefie, la margine de mare si ma invecinam cu nisipul, cu un cotor de mar, cu o barca facuta din lemn si inceputa de carii, cu un buchet de levantica, o panglica albastra si o lamaie.
Pana sa apari, nu simtisem niciodata atat de aproape mirosul mortii.
Stiam cum miroase pamantul, iar nu tarana, osul, iar nu cenusa, pielea, iar nu carnea, fructul, iar nu viermele, stiam mirosul de sange, iar nu pe cel de putreziciune.
In somn, alerg anevoios si vad la capatul drumului cum un Soare rubiniu se ineaca in oceanul de pamant. In visul meu, miroase a iarba cosita proaspat, a flori de soc si a rufe intinse la uscat, pe-o sarma, la soare, de bunica. In somn, timpul se dilata si devine vesnicie.
Uneori poti evada din tipare. Poti fi tiparnita sau poti fi gramofon. Poti fi o foaie de hartie, cu parfum de vanilie si carnatie de gutuie. Te poti perpeli la soare, pe o gramada de lemne, intins pe un asternut alb ca laptele, alaturi de caisele puse la uscat pentru la iarna. Poti fi o frunza plutind intr-un ochi de apa. In somn - poti fi orice vrei tu.
O scoica sidefie face plaja pe buza unei felii de pepene rosu.
Mi-e teama de singuratate, ca si de-o prea adanca in abis cadere.
Am trecut prea aproape de poteca aceea vicleana care duce spre moarte.
Locuiesc de multa vreme intr-o scoica sidefie si ma invecinez cu un paianjen, cu un bob de grau, cu o narcisa alba si cu un miez de nuca.

Draft 1 / 2009 - Banalitati si interogatii...

... Timpul curge. Banal. Trecem incet. Plauzibil. Ramane amintirea. Al dracului de amagitor. Si urma pe care am lasat-o, asemeni eseului lucios pe care il scrie un melc pe foaia unei file de pamant batatorit si incins, la capatul unui drum uitat de tara. Suna consolator?

Praf in ochi - aplicatie

Povestea noastra se naste in furtuna, din asteptarea infrigurata a unui curcubeu. Suntem singuri pe lume. Doar noi, caldaramul incins, ploaia, promisiunea unui Inceput si o Strada cu Sens Unic care duce spre Nicaieri.
Stropii de ploaie se lovesc de asfaltul incins si sarutul acesta miroase a cremene. Cuvintele au aripi mari, de pescarus, si zboara nauc de pe buzele mele pe alte buze, iar zborul lor are parfum dulce-amar, de inceput de toamna intr-un oras pustiu, necunoscut. In buzunarul de la piept am o fotografie cu sufletul tau, iar atingerea ei e sarata ca lacrima si freamata ca marea in furtuna cand pescarusii nauci zboara dulce-amar peste stanci ascutite ce miros a cremene.
Stiu ca poti citi printre randuri, asa ca nu mi-e teama sa tac. In orice Inceput doarme incifrat Sfarsitul, asa cum orice inmugureste in primavara isi afla rostul si implinirea in toamna care va urma. Povestea asta nu difera prea mult de toate celelalte. Daca o citesti in lumina, e previzibila… Daca o citesti in intuneric, iti poti ascunde chipul si sufletul in spatele unei tigari aprinse. Vei simti atunci cum cuvintele au gust de scrum, iar ecoul lor miroase a vant dinspre Apus si a uitare.
Prins intre doua furtuni, Columb a ratacit drumul si nu a mai descoperit Tinutul Promis. Am rescris atunci Istoria, caci o Lume Noua n-a fost inca descoperita, ci doar visata o data, candva, si-atunci, la capatul unei lungi asteptari, pentru ca trebuia sa se nasca Ceva, s-au inventat Nisipul care Masoara Timpul si Aparatul care Transforma Argintul in Vesnicie. Surogate.
Cel care il inlocuieste pe Tu il priveste pe cel care ii tine locul lui Eu. E liniste. Acum iti poti stinge tigara. In intuneric imi poti vedea mai bine ochii si imi poti auzi mai bine gandurile. Mi-a pus piedica o tacere si tocmai m-am lovit de un cuvant. Zadarnic caut alinare, confruntarea cu un cuvant e mai mereu dureroasa. Alunec tacut pe caldaramul ud si imi fac trupul punte pe care se astern pasii tai. Pasii care te vor duce mai departe. Uneori zidirea unuia presupune prabusirea celuilalt.
Ma clatin purtand pe obraji povara calda a rasuflarii tale. Zambetul meu e-o tencuiala scorojita de ploi. Prin ceata rece se vad mai clar toate stelele. E-atat de multa speranta ascunsa in spatele amagirii! Daca iti daruiesc acum un ciob de sticla colorata in care se reflecta violet Rasaritul inseamna ca ti-am oferit in dar Apusul. Dar tu stii asta, nu? Iar daca in palmele facute caus iti aduc, atunci cand esti insetat, apa in care se oglindesc stelele, asta nu inseamna ca ti-am potolit setea cu lacrimile cerului, ci ca ti-am picurat pe buze, incet, incet, amagirea. Nisipul care masoara Timpul e reciclabil. Timpul nu. Aparatul care Transforma Argintul in Vesnicie s-a demodat. Vesnicia insa a ramas la moda, s-a permanentizat. Si s-a inventat Fericirea instant. Concentratul de Fericire. Fericirea la plic.
Cel care il inlocuieste pe Tu il priveste pe cel care ii tine locul lui Eu. Hai sa ne aprindem fiecare cate o tigara. Acum Tu se poate confunda cu usurinta cu Eu. In buzunarul de la piept am o fotografie cu sufletul tau. Joc sotron pe caldaramul cu miros de cerneala al Caii Lactee si nadajduiesc sa iti astern lumea la picioare. Lumea e cu susul in jos. Tu esti Eu, iar Eu sunt Tu. Ploua piezis, dinspre pamant inspre cer, iar osia Carului Mare miroase a cremene si a scrum. Lacrimile plang ochi mari, larg deschisi, care privesc inspre inauntru. Din fum se intrupeaza tigara, tot la fel cum din vartejul de aer ce se zbate se naste, alb, pescarusul. Literele cad incet-incet din cuvinte, iar coala pe care iti scriu povesti stie acum pe de rost sensul tacerilor noastre.
De ce isi sufla oamenii singuri fum in ochi? Poate pentru ca, prin cortina de fum, contururile se vad mai intotdeauna altfel. Usor diferite. Usor estompate. Usor ireale. Usor. Infinit mai usor…
Ploua diluvian peste lume. Povestea a ajuns la final si s-a nascut dintr-o intrebare si din asteptarea unui curcubeu.
A fost odata…ca niciodata… ca de n-ar fi fost, nimic nu s-ar fi povestit… Chiar asa: de ce isi sufla oamenii singuri fum in ochi?