Simtea ca daca acum ar fi inchis ochii, ar fi napadit-o toate amintirile… Prea fusese o zi incarcata!
Avusese candva, mai demult, intr-o frantura de clipa, revelatia ca, asezat cumva in fata mortii, omul isi descopera, clocotind navalnic in toate maruntaiele, un dor nebun de viata.
Nici nu mai conteaza ce scria pe hartia alba asezata pe masa din fata ei. Printre pleoapele stranse, la capat de gene, lacrimile si-au urzit o panza fina, asemeni operei unui păianjen dibaci. O mana (nu, nu se poate sa fi fost mana Destinului!) a scris in josul foii, cu litere nervoase, colturoase, de parc-ar fi fost traseul electric al unei inimi ce sta sa sara din piept, „neo… ” si nu mai stiu ce. Nu mai stiu ce in sensul in care restul literelor, stranse unele in altele, asa cum erau, de parca ar fi vrut sa isi tina una alteia de urat, isi pierdeau pentru ea intelesul. Ce-o fi vrand sa spuna asta? O fi avand vreo legatura cu durerea surda pe care o simtea de o vreme incoace in capul pieptului, care o facea uneori sa se chirceasca, de parca ar fi vrut sa isi cuprinda, intr-o imbratisare stransa, gleznele. Deasupra, usor in stanga, aceeasi mana scrisese cu litere citete, de asta-data folosind caractere de tipar, numele ei. Si o suma de ani. Oare asa trebuie sa arate o condamnare la moarte?
…….Trecuse ceva vreme de atunci. Intalnirea cu calaul fusese amanata. Stranie lectie de viata mai e si intersectarea cu moartea! Spusese de atatea ori ca s-a saturat, ca nu mai merita traita nenorocita asta de viata, ca-i blestemata si nedreapta, ca-i previzibila si plina de nenoroc, ca-i de rahat si merita numai batjocura si cuvinte de ocara, iar acum, stand asa, intinsa pe pat, legata la tuburile astea transparente din care curge, pic-pic, mincinoasa promisiune la nemurire, privea pe fereastra larg deschisa…
Afara se dezvaluia, in toata splendoarea lui, impudic, parca, un zgomotos sfarsit de mai.
Uite, asa, cum bate acum soarele si cum se descompune lumina in peretii transparenti ai tubului legat la mana ei, parca i-ar picura in vene, distilat, plansul unei acuarele sau lacrimile unui curcubeu.
Miroase a incapere inchisa, a perete mucegait, a urina din plosca aproape plina de sub patul vecin si a ceva amarui, parca…
- La ce te gandesti?
- Mi-e pofta de galben…Si parca si de un strop de portocaliu...( Ii pare ca ii este foame, o foame care ii mistuie fiecare madular si ii ascute simturile. S-ar infrupta si numai din coaja, din culoarea lucrurilor!… )
- Galben?
- Daaaaaaaa….O para galbena, zemoasa, mirosind a tamaie si a biserica de lemn dintr-un satuc uitat de munte. Si un sfert dintr-un pepene galben – portocaliu, ca un miez decupat direct din Soare, sa simt pe buze dulce imbatator de miere de salcam aurie si adierea fierbinte, cu miros de pamant ars, a Campiei Olteniei, de-acolo de unde buna cea buna aducea in fiecare an, in nadir de vara, pepenii la vanzare…(Nu mai continua, caci se simtea deja sfarsita, dar isi aminti pentru sine de gramezile cu pepeni de tot felul: Care galbui, cu coaja scrijelita de striuri, de-ti parea ca sunt opera unui maestru desavarsit intr-ale chiromantiei, care-a adunat laolalta, serpuind pe-o singura sfera, toate liniile vietii celor de-au vrut vreodata sa fie mai stiutori decat Vesnicia… Care verde inchis, asemeni frunzei de stejar, mirosind amar a crud si-a seva pamantului, preschimbata in inima lor in apa, zemoasa si sangerie, de parc-ar fi fost un blestem… Sau poate chiar era un blestem la mijloc, caci buna cea buna descanta uneori apa cu vorbe doar de ea stiute si o lovea temeinic cu un manunchi de busuioc inflorit, verde – deschis cum e smaraldul si nins doar pe alocuri cu stropi de floare alba! Sa nu fie arsita mare si seceta in vara care va veni, asa zicea buna cea buna, si arunca apoi apa asta in fantana cu cumpana din curte, ai carei pereti – parca ii vad si acum! – erau spoiti in var, un alb de iti lua ochii, si care era atat de adanca incat parca Infinitul insusi isi facuse mormant in ea si apa mirosea a apa vie, caci dobandise ceva din mirosul busuiocului si din albastrul – cerneliu al cerului in noptile de august, cand infloreste ca o zeita nebuna, invesmantata in alb – straveziu, regina noptii, iar greierii adulterini uita, ametiti de farmecele ei, ca au cantat candva si pe frunza, palida de-acum, a liliacului din fundul curtii ori la adapostul cu miros de fi-va paine al lanului de grau… O, Doamne, cat de multe amintiri parfumate, venite asa, intr-o clipa! Ce ti-e si cu viata asta! O intelegi sau nu, trece atat de repede! Acum e aici, pe un pat de spital, si-i curge in vene licoarea asta mincinoasa cu reflexe viclene de curcubeu, care nici macar nu-i amorteste durerea cu nimic, caci nu-i vin din acela licoros, facut toamna tarziu, cand ninge cu rugina peste vii, iar strugurele tamaios capata aspect de chihlimbar si inchide in el, pentru totdeauna, povestea atator risipite rasarituri si a atator risipite apusuri… )
Acum e aici, tintuita intre cearsafuri albe ce miros a fier de calcat incins si parca a sapun de rufe.
Perdeaua de la geam a fost si ea o data alba, acum e de un gri murdar, asemenea zapezii la inceput de martie, si flutura incet, leganata de vantul primavaratic de afara, cu miros violet de levantica si alb-rozuliu, de castan in floare (cum e pielea de bebelus, gandi ea, adanc si amar, caci tot nu pricepea cum de ii este dat sa se petreaca pe sine, lucid si deplin, cu mintea intreaga, la acest priveghi al carnii proprii, la care faci un bulgare imens din toate furtunile colorate pe care le-ai trait candva, odata, spre - a intrupa, paradoxal, nu curcubeul, care de-acum se incapataneaza sa curga invers, ci piatra sarata si imensa si alba, ca o tigva de cal pierit in desert, pe care pesemne ca o blestema Sisif, atunci cand isi urca, repetitiv si resemnat, Golgota…
Se opri o clipa si se uita in jurul ei. Ce alb pare totul! E atat de alb! Si, Doamne – Dumnezeul nostru care ne petreci in Moarte, pesemne ca s-au amestecat laolalta toate parfumurile si culorile, caci cum mai miroase in jur a Viata!
